Tatal nostru rabdator si iubitor

Se vorbeste mult despre mama, nu se da importanta care trebuie si tatalui. Familia este compusa din cei doi, insa nu trebuie neglijati niciunul dintre ei; pe cat de jertfitoare si iubitoare este mama, pe atat de lucrator pentru binele familiei este tatal. El apara si sprijina casa in timp ce primeste dragostea caminului., lucreaza binele si de cele mai multe ori isi invata urmasii sa fie ca el.

Nu stiu cum as putea descrie importanta tatalui pentru familie, dar imi vine in minte adesea cuvantul "responsabilitate", si cred ca se potriveste inaltimii la care este pus statutul lui. Dar nu un tata care sta pe tron poruncind si incercand sa-si supuna familia, ci dimpotriva, este intr-o permanenta stare de veghe pentru ceea ce a creat.

De obicei primele modele de viata ne sunt insisi parintii, caci la ei vedem pentru prima oara gesturi, cuvinte, trasaturi care ne impresioneaza; dupa aceea insa, renuntam la ei spre a ne indrepta in directia in care credem noi ca ne place si ne va fi mai bine. Incetam a asculta…

In parabola Fiului Risipitor ni se descopera "nesfarsita iubire de oameni a lui Dumnezeu care se vede din rabdarea Lui cea mare, din iertarea Lui cea mare, din bucuria Lui cea mare. Asemenea dragoste isi poate gasi o asemanare pe pamant doar in dragoste de mama", spunea Sf. Nicolae Velimirovici. Asta nu inseamna ca modelul de dragoste pentru noi toti (mame si tati) nu trebuie sa fie iubirea Tatalui Ceresc!... caci la asta suntem chemati.

"Un om avea doi fii. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea. Iar fiul cel tanar nu dupa multe zile, adunand toate, s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari". (Luca 15, 11-13)… Referitor la cei doi fii, Sf. Nicolae Velimirovici spune ca "se intelege si firea cea indoita a omului: una insetata de Dumnezeu, iar cealalta inclinata spre pacat. Firea cea dintai il indeamna pe om sa traiasca dupa poruncile lui Dumnezeu, dupa ‘legea mintii’, cum o numeste Sf. Ap. Pavel (Rom. 7, 22); iar cealalta dupa legea trupului. Omul duhovnicesc si omul trupesc- doi intr-unul! Omul duhovnicesc nici nu poate sa-si inchipuie viata departe de Dumnezeu, pe cand omul trupesc socoteste ca viata lui incepe abia dupa ce s-a despartit de Dumnezeu…”.

Doua firi, doua inclinatii, doua cai de urmat… Tot timpul o rascruce la care stam adesea goi de Harul lui Dumnezeu, caci ne respecta libertatea si decizia trebuie sa fie numai a noastra. Poate ca suntem goi, dar avem un "bagaj de cunostinte" si pe orice drum vom apuca, daca nu vom gasi ceea ce doream, ne vom intoarce la capat. O mica ratacire, o incurcatura ce ma face sa realizez "bogatia" celor avute.

Intr-adevar, putem asemana pe cei doi fii cu cele doua inclinatii omenesti, dar exista si un alt aspect: sunt multi dintre noi care nu au parasit casa tatalui deloc (au trait si traiesc in Biserica); si altii care s-au indepartat mult (in afara de Taina botezului la care au fost partasi, sunt absenti in Biserica), chiar in pericol sa nu se mai intoarca… Iertati-ma ca pentru mine casa parinteasca este Biserica, dar nicaieri nu m-am simtit "acasa". 

Deci avem fiul credincios tatalui si fiul risipitor. Dintre cei doi, care credeti ca a gresit cel mai mult in fata tatalui?...

De multe ori cei care s-au indepartat de Dumnezeu dintr-un motiv oarecare, la un moment dat in viata au realizat ca ceea ce traiesc nu are nicio valoare, s-au intors pocaindu-se si rugandu-se sa fie iertati pentru cele facute. Intoarcerea lor a fost capitala, iar pocainta adevarata; nu mai exista indoiala in ceea ce fac, ci pur si simplu se lasa cu totul in mana Domnului, bucurosi, iubind.

De multe ori cei care sunt in Biserica nu au realizat ca partasia la care sunt prezenti este izvor de bucurie, prilej de recunostinta pentru tot, dar si ocazia de-a invata ce inseamna sa fii parinte. Nu cred ca exista o tristete mai mare decat sa ai si sa nu pretuiesti; sa ti se ofere si sa nu primesti; intr-un cuvant, sa te obisnuiesti cu ce ai fara sa multumesti, fara sa te bucuri, fara sa ceri, fara sa dai…

Cel mai reprezentativ lucru din aceasta parabola este imaginea tatalui ce sta in asteptarea fiului… "Si, inca de departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat" (vers. 20). Aceasta asteptare in care traia tatal, acea dorinta de intoarcere a fiului sau, acea privire in orizont plina de nerabdare si dragoste, acele brate deschise pentru a-si imbratisa fiul pierdut, acea bucurie a reintalnirii; sunt parca o descriere frumoasa a Jertfei pe cruce, prin care suntem iertati, imbratisati, partasi bucuriei Invierii.

Din pacate, cei mai multi dintre noi nu ar fi avut acest comportament cu fiul pierdut, insa nu este tarziu sa invatam si acum ce ar fi mai bineplacut Domnului sa facem. E de ajuns sa cadem cu totii in bratele Tatalui Ceresc spunand: "Tata, am gresit la cer si inaintea Ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau!"

Sa incepem prin a ne gandi ca in viata nu trebuie sa ne intrebam "de ce?", in credinta nu trebuie sa cerem dovezi si in dragoste nu exista canoane…